Albatrosul
Adeseori matrozii, cu gand sa mai petreaca,
Prind albatrosi, ai marii nemasurati lastuni,
Nepasatori tovarasi de drum, urmand in joaca
Alunecarea navei pe-amarele genuni.
Abia daca-i asaza pe leganata punte
Si regii inaltimii, cu-n aer nou, sfios,
Aripile lor albe le lasa, parca frante,
Ca niste vasle grele, sa mature pe jos.
Cat de stangaci se misca - el, ce-nfrunta
inaltul!
Ce caraghios si-urat e - el, prea frumos
candva!
Un om il necajeste cu-o pipa scurta, altul,
Tot schiopatand, imita infirmul ce zbura.
Poetul e asemeni cu printul innorarii
Ce zboara in furtuna si-si bate joc de-arcas;
Cand il cobori din slava in vuietul ocarii,
L-impiedica sa mearga aripa-i de-urias.
Moartea celor care se iubesc
Vor fi acolo paturi cu-arome abia simtite,
Divanuri largi asemeni mormintelor, si-apoi
Ciudate flori pe rafturi, flori stranii-mbobocite
Sub ceruri mai frumoase, anume pentru noi.
Si inimile noastre de patimi incercate,
Arzand pana la capat ca doua mari faclii,
In spiritele noastre, oglinzi ingemanate,
Lumina sa-si rasfranga ingemanat vor sti.
Intr-o trandafirie si-albastra inserare
Vom mai schimba un fulger, cu un suspin ce moare
Purtand al despartirii prelung si trist ecou;
Iar mai tarziu un inger, dand usile de-o parte,
Prea credincios si vesel va-nsufleti din nou
Oglinzile-aburite si flacarile moarte.