Alaturi de Umberto Saba, Eugenio Montale si Giuseppe Ungaretti, Salvatore Quasimodo este cel de-al patrulea component al celei mai stralucitoare constelatii poetice italiene din ultimii cincizeci de ani.
Este initial un adept al ''limbajului pur'' dar care va cunoaste si expresia directa a verbului indreptata impotriva ''piciorului strain care striveste inima'', ca intr-o poezie ce evoca evenimentele celui de-al doilea razboi mondial.
Considerati unul dintre cei mai notabili poeti italieni ermetici, a devenit laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1959, starnind multiple controverse, mai ales in Italia.
Fara amintirea mortii
Primavara inalta arbori si fluvii
glasul de neguri e mut,
pierdut in tine, iubire.
Fara amintirea de moarte
in carnea lipita de-a ta
vibrarea ultimei zile
ne trezeste adolescenti.
Nimeni nu ne asculta
al sangelui tremur usor!
Ramura devenita
e mana mea
pe soldul tau inflorind.
Din plante, pietre si ape
se nasc fapturile lumii
sub a vantului intensa bataie.
Pastorul aerian
Rasuna puternic chemarea
vechiului corn al pastorului,
aspru, deasupra santurilor
albite de pielea lasata de serpi.
Poate ca il suna
cei din campia apelor vii
unde cochilii se rostogolesc
sub picioarele maslinii ale
copiilor.
Sau poate de sub pamant
erupe suflarea vantului inchis
trezind ecouri
in lumina care se prabuseste.
Ce vrei tu
pastor al aerului?
Poate chem mortii.
Dar tu nu auzi
glasul meu pierdut peste mare
in apusul in care
pescarii ridica navoadele vii.
De frunza salciilor
Si cum mai puteam noi canta
cu piciorul strain deasupra inimii
intre mortii parasiti in piete,
pe iarba dura ca ghiata, ascultand
vaietul de miel al copiilor,
urletul negru al mamei
care mergea in intampinarea fiului
crucificat pe stalpul de telegraf.
Ca o juruinta, de ramurile salciilor
si titerele noastre erau aninate
osciland usoare in vantul tristetii.