Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues (1715 - 1747) a fost un tanar scriitor francez, un moralist. El a murit la 31 de ani, avand o sanatate subreda, dupa ce a publicat cu un an inainte de moarte, anonim, o colectie de eseuri si aforisme, cu incurajarea lui Voltaire, prietenul sau. El s-a nascut in Aix-en-Provence, in nobilime, dar familia sa a fost saraca.
Vauvenargues s-a mutat la Paris in 1745, unde a trait ca un pustnic. Printre putinii oameni cu care a socializat a fost Jean-Francois Marmontel si Voltaire. In 1746, el a publicat o colectie de scrieri, printre care Introduction a la connaissance de l'esprit humain, cu Reflections si Maximes anexate.
Despre mijlocul de a trai in pace cu oamenii
Vrei sa traiesti in pace cu oamenii? Nu le tagadui calitatile cu care se falesc: sunt calitatile pe care pun ei de obicei mai mult pret; e ceva de un interes capital pentru ei. Ingaduie-le asadar sa-si atribuie meritul de a fi mai pretentiosi decat dumneata, de a se pricepe sa traiasca bine, de a avea insomnii sau tulburari nervoase; lasa-i sa creada iarasi ca sunt amabili, agreabili, cu haz, ciudati; si chiar daca ar avea pretentii mai mari, lasa-i in pace. Cea mai mare imprudenta e sa te falesti cu ceva; numai de aici provine nenorocirea majoritatii oamenilor; vreau sa spun din faptul ca s-au incumetat in mod public sa aiba un anumit caracter sau sa-si faca o situatie, ori sa para bogati ori sa para oameni de duh. Observa-i pe cei care isi dau aere ca sunt bogati: incurcatura treburilor lor face adesea lumea sa-i creada mai saraci decat sunt; si, in sfarsit, ajung de-a binelea saraci si isi petrec viata intr-o incordare continua, care le da in vileag bruma de avere pe care o au si li se pare lor din cale-afara de mare...Exemplul acesta li se poate aplica tuturor celor care au pretentii. Daca se injosesc, daca se contrazic, lumea se bucura cu un zambet ironic de necazul lor; si, redusi la tacere in lucrurile de care s-au entuziasmat, raman descumpaniti in prada batjocurii celei mai amare. Daca altul da gres in aceleasi lucruri, putem crede ca nereusita i-a provenit din lene sau din neglijenta. In sfarsit, nu-i cunoastem parerea despre valoarea avantajelor care-i lipsesc; dar, daca reuseste, ce elogii! Cum el nu a dat acestei reusite valoarea celui care se faleste cu el, socotim ca-i acordam mai putin si il obligam totusi mai mult; caci neparand ca nazuieste la gloria care ii iese in cale, speram ca o va primi ca pe un adevarat dar, pe cand celalalt ne-o cerea ca pe o datorie.
Despre rostul familiaritatii
Cultiva familiaritatea, draga prietene; ea face spiritul mladiu, patrunzator, modest, maniabil, descumpaneste vanitatea si iti da, sub o infatisare de libertate si de sinceritate, o chibzuinta, care nu este intemeiata pe iluziile mintii, ci pe principiile neindoielnice ale experientei. Cei zavorati in ei insisi sunt inchistati; se tem de oamenii pe care nu-i cunosc; ii ocolesc, se ascund de lume si de ei insisi, si sunt intotdeauna cu inima stransa. Da mai mult avant sufletului si nu te teme de urmari; oamenii sunt in asa fel facuti, incat nu zaresc o parte din lucrurile pe care le arati, iar pe cealalta o uita cu usurinta. Vei vedea, de altfel, ca mediul in care ti-ai petrecut copilaria se destrama pe nesimtite; cei care il alcatuiau se departeaza, si societatea se reinnoieste. Si astfel patrunzi in alt mediu bine instruit; atunci, daca te aduce norocul in posturi in care este primejdios sa te destainui, vei avea destula experienta ca sa actionezi singur si sa te lipsesti de sprijin. Vei sti sa te folosesti de oameni si sa te aperi de ei; ii vei cunoaste; in sfarsit, vei avea intelepciunea cu care oamenii sfiosi au vrut sa se imbrace prematur, fara sa reuseasca.
Despre dispretul fata de micile subtilitati
Cat te pretuiesc, scumpul meu prieten, ca dispretuiesti micile subtilitati la care recurg unii ca sa se impuna! Lasa-le mereu celor care se tem de o cunoastere temeinica, cautand sa se mentina prin prietenii pastrate cu menajamente sau prin rezerve bine dramuite, si astepta mereu sa le-o ia altii inainte cu atentiile. Este bine cand socotesti necesar sa placi prin merite adevarate, chiar cu riscul de a nu fi pe placul multor oameni: nu-i nici o nenorocire ca nu reusesti cu tot felul de oameni, sau ca-i pierzi, dupa ce i-ai cucerit. Trebuie sa te obisnuiesti, prietene, ca unii se satura de tine, sa cum se satura si de alte bunuri. Oamenii nu sunt atrasi multa vreme de aceleasi lucruri; dar lucrurile de care se satura nu sunt, dupa marturisirea lor, mai rele. Fie ca asta sa te impiedice doar sa te bizui pe tine insuti; nu poti pastra nici o superioritate decat prin eforturile prin care o dobandesti.
Despre aprecierea gresita a lucrurilor
Rareori dramuim lucrurile, iubite prieten, prin ceea ce sunt ele in ele insele; nu ne e rusine de viciu, ci de ocara. Cutaruia, care n-ar avea mustrari de cuget ca e viclean, ii e rusine sa fie considerat ca atare, chiar si pe nedrept. Ramaneti infierati si injositi in fata propriilor nostri ochi, atata vreme cat socotim ca suntem infierati si injositi in fata ochilor lumii; nu ne masuram greselile cu adevarul, ci cu parerile lumii. Sa presupunem ca un barbat seduce o femeie fara sa tina la ea, si o paraseste dupa ce a sedus-o - se va fali poate cu isprava lui; dar daca femeia aceasta il va insela chiar pe el, daca nu este iubit de ea, desi e indragostit, si crede totusi ca este iubit, daca el va descoperi adevarul si va afla ca femeia aceasta necredincioasa se daruia din placere altuia, cand ii platea lui pentru asprimile lui, infrangerea si rusina lui vor fi cu neputinta de redat in cuvinte, si il vom vedea palind la masa, fara un motiv vadit, de indata ce un cuvant aruncat la intamplare ii va aminti de lucrul acela.
Altul roseste ca isi iubeste sclava, care este plina de merite, si in lume pretinde ca are o sotie care nu face doua parale, sotie pe care nici macar n-o are. Astfel, ne batem in piept falindu-ne cu niste vicii reale; iar daca anumite slabiciuni, scuzabile ni s-ar dea in vileag, ne-am socoti zdrobiti.
Nu fac reflectiile acestea pentru a-i incuraja pe oamenii josnici, care si asa sunt destul de nerusinati. Vorbesc pentru acele suflete mandre si delicate care exagereaza propriile lor slabiciuni si nu pot suporta recunoasterea publica a greselilor lor.
Alexandru nu vroia sa mai traiasca dupa ce il omorase pe Clitus; sufletul sau mare era incremenit de o manie ata de funesta. Il laud c-a ajuns, prin aceasta, mai stapan pe sine; dar daca si-ar fi pierdut curajul de a-si duce la bun sfarsit vastele lui planuri, si daca n-ar mai fi putut iesi din acea cumplita deznadejde in care se afundase la inceput, cainta pentru greseala lui l-ar fi dus prea departe.
Prietene, sa nu uiti vreodata ca nimic nu ne poate asigura ca nu vom savarsi multe greseli. Afla ca acelasi har care zamisleste virtutea produce uneori mari vicii. Meritul si trufia, justitia si asprimea, intelepciunea si voluptatea s-au perindat ori s-au aliat. Extremitatile se intalnesc si se aduna in noi. Asadar sa nu ne dam batuti. Sa ne consolam cu defectele noastre, pentru ca ne lasa toate virtutiile pe care le avem; constiinta slabiciunilor noastre sa nu ne faca sa pierdem constiinta fortelor noastre: mintea omului este, prin esenta ei, supusa amagirii; inima isi are si ea greselile ei. Inainte de a rosi ca suntem slabi, am fi, prescumpul meu prieten, mai putin nesabuiti daca am rosi ca suntem oameni.
-->