Flori de gand - maxime, aforisme, cugetari (1)








A iubi inseamna cautarea jumatatii intregului din care ai facut candva parte.(Platon)

Adevarata iubire, tainica si temeinica, se naste din prietenie. (B. Perez Galdos)

Amorul si gripa se trateaza cu patul. (Ileana Vulpescu)

A avea fara a te bucura de ceea ce ai nu inseamna nimic. (Esop)

Am inceput sa traiesc cand am inceput sa muncesc ca sa traiesc. (George Sand)

A trai, aceasta ia prea mult oamenilor. (Jaroslaw Iwaszkiewicz)

Adevarul este ca nu exista adevar. (Pablo Neruda)

A gresi e lucru omenesc; a starui in greseala e diabolic. (Seneca)

A face bine unor ticalosi este egal cu a turna apa in mare. (Cervantes)

A iubi nu inseamna a se privi unul pe celalalt, ci a privi impreuna in aceeasi directie. (Antoine de Sant Exupery)

A face pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare intelepciune. (Cicero)

Analfabetul viitorului nu va fi cel care nu stie sa citeasca, ci cel care nu stie sa inteleaga. (Alvin Toffler)

Adesea cei buni sunt nenorociti si cei rai fericiti; in virtutea acestei argumentari, deducem ca nu exista providenta. (Sextus Empiricus)

Beau pentru ca am ocazia, dar uneori beau tocmai pentru ca nu am nici o ocazie. (Miguel de Cervantes)

Banii nu au miros. (Vespasian)

Bine ne pot face numai unii oameni; rau ne pot face toti. (Gracian)

Biblia nu este cuvantul omului despre Dumnezeu, ci cuvantul lui Dumnezeu despre om. (John Barth)

Cine nu cade nu se poate inalta. (L. Blaga)

Cautam binele fara a-l gasi vreodata, in schimb gasim raul fara sa-l cautam. (Democrit)

Cand iubesti puternic, gasesti totdeauna ceva nou in persoana iubita. (B. Pascal)

Cand oamenii iubesc, fiecare lucru are sens...; fara dragoste, un om nu poate fi decat mort sau in convalescenta, nimic altceva decat o bucata de hartie cu cateva date si un nume scris pe ea. (E. M. Remarque)

Creeaza ca Dumnezeu, comanda ca un rege, munceste ca un sclav. (Constantin Brancusi)

Civilizatia unei tari se masoara dupa gradul de fericire a locuitorilor ei. (Jacques Novicov)

Cuvintele sincere nu sunt niciodata placute, cuvintele placute nu sunt niciodata sincere. (Lao Tze)

Cei trei mari naivi de pe Pamant au fost: Iisus Hristos, Don Quijote si eu. (Simon Bolivar)

Cel ce se tareste ca un vierme, sa nu se planga daca e strivit sub picioare. (Kant)

Cuvintele sunt ca albinele, unele fac miere, altele te inteapa! (Bisanne de Soleil)

Ca sa intelegi ca esti prost, trebuie totusi sa-ti mearga mintea. (Georges Brassens)

Conopida nu este nimic altceva decat varza cu studii superioare. (Mark Twain)

Cine nu e invidiat nu e fericit. (Aeschylus)

Cunosc multi oameni care de departe par ceva, iar de aproape nimic. (J. de La Fontaine)

Cine nu pretuieste viata acela n-o merita. (Leonardo Da Vinci)

Cine a spus ca fericirea nu poate fi cumparata, cu siguranta nu a stiut unde sa-si faca cumparaturile. (David Lee Roth)

Cei care nu ne sunt partasi la fericire nu ne sunt prieteni statornici nici la nenorocire. (Esop)

Dumnezeu ne viseaza. Daca se trezeste, noi disparem pentru totdeauna. (Gerard Kornelis Van Het Reve)

Napoleon: In amor, victoria cea mai sigura este fuga.

Dragostea e sentimentul care vine in galop si dispare in varful picioarelor. (Tudor Musatescu)

Daca vrei sa fii iubit, iubeste. (Seneca)

Dragostea este o poveste straveche, dar care este totdeauna noua. (Heinrich Heine)

Dragostea este spatiul si timpul masurate cu inima. (Marcel Proust)



-->








Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues - Cugetari





        Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues (1715 - 1747) a fost un tanar scriitor francez, un moralist. El a murit la 31 de ani, avand o sanatate subreda, dupa ce a publicat cu un an inainte de moarte, anonim, o colectie de eseuri si aforisme, cu incurajarea lui Voltaire, prietenul sau. El s-a nascut in Aix-en-Provence, in nobilime, dar familia sa a fost saraca.
        Vauvenargues s-a mutat la Paris in 1745, unde a trait ca un pustnic. Printre putinii oameni cu care a socializat a fost Jean-Francois Marmontel si Voltaire. In 1746, el a publicat o colectie de scrieri, printre care Introduction a la connaissance de l'esprit humain, cu Reflections si Maximes anexate.



Despre mijlocul de a trai in pace cu oamenii

        Vrei sa traiesti in pace cu oamenii? Nu le tagadui calitatile cu care se falesc: sunt calitatile pe care pun ei de obicei mai mult pret; e ceva de un interes capital pentru ei. Ingaduie-le asadar sa-si atribuie meritul de a fi mai pretentiosi decat dumneata, de a se pricepe sa traiasca bine, de a avea insomnii sau tulburari nervoase; lasa-i sa creada iarasi ca sunt amabili, agreabili, cu haz, ciudati; si chiar daca ar avea pretentii mai mari, lasa-i in pace. Cea mai mare imprudenta e sa te falesti cu ceva; numai de aici provine nenorocirea majoritatii oamenilor; vreau sa spun din faptul ca s-au incumetat in mod public sa aiba un anumit caracter sau sa-si faca o situatie, ori sa para bogati ori sa para oameni de duh. Observa-i pe cei care isi dau aere ca sunt bogati: incurcatura treburilor lor face adesea lumea sa-i creada mai saraci decat sunt; si, in sfarsit, ajung de-a binelea saraci si isi petrec viata intr-o incordare continua, care le da in vileag bruma de avere pe care o au si li se pare lor din cale-afara de mare...Exemplul acesta li se poate aplica tuturor celor care au pretentii. Daca se injosesc, daca se contrazic, lumea se bucura cu un zambet ironic de necazul lor; si, redusi la tacere in lucrurile de care s-au entuziasmat, raman descumpaniti in prada batjocurii celei mai amare. Daca altul da gres in aceleasi lucruri, putem crede ca nereusita i-a provenit din lene sau din neglijenta. In sfarsit, nu-i cunoastem parerea despre valoarea avantajelor care-i lipsesc; dar, daca reuseste, ce elogii! Cum el nu a dat acestei reusite valoarea celui care se faleste cu el, socotim ca-i acordam mai putin si il obligam totusi mai mult; caci neparand ca nazuieste la gloria care ii iese in cale, speram ca o va primi ca pe un adevarat dar, pe cand celalalt ne-o cerea ca pe o datorie.

Despre rostul familiaritatii

         Cultiva familiaritatea, draga prietene; ea face spiritul mladiu, patrunzator, modest, maniabil, descumpaneste vanitatea si iti da, sub o infatisare de libertate si de sinceritate, o chibzuinta, care nu este intemeiata pe iluziile mintii, ci pe principiile neindoielnice ale experientei. Cei zavorati in ei insisi sunt inchistati; se tem de oamenii pe care nu-i cunosc; ii ocolesc, se ascund de lume si de ei insisi, si sunt intotdeauna cu inima stransa. Da mai mult avant sufletului si nu te teme de urmari; oamenii sunt in asa fel facuti, incat nu zaresc o parte din lucrurile pe care le arati, iar pe cealalta o uita cu usurinta. Vei vedea, de altfel, ca mediul in care ti-ai petrecut copilaria se destrama pe nesimtite; cei care il alcatuiau se departeaza, si societatea se reinnoieste. Si astfel patrunzi in alt mediu bine instruit; atunci, daca te aduce norocul in posturi in care este primejdios sa te destainui, vei avea destula experienta ca sa actionezi singur si sa te lipsesti de sprijin. Vei sti sa te folosesti de oameni si sa te aperi de ei; ii vei cunoaste; in sfarsit, vei avea intelepciunea cu care oamenii sfiosi au vrut sa se imbrace prematur, fara sa reuseasca.

Despre dispretul fata de micile subtilitati


         Cat te pretuiesc, scumpul meu prieten, ca dispretuiesti micile subtilitati la care recurg unii ca sa se impuna! Lasa-le mereu celor care se tem de o cunoastere temeinica, cautand sa se mentina prin prietenii pastrate cu menajamente sau prin rezerve bine dramuite, si astepta mereu sa le-o ia altii inainte cu atentiile. Este bine cand socotesti necesar sa placi prin merite adevarate, chiar cu riscul de a nu fi pe placul multor oameni: nu-i nici o nenorocire ca nu reusesti cu tot felul de oameni, sau ca-i pierzi, dupa ce i-ai cucerit. Trebuie sa te obisnuiesti, prietene, ca unii se satura de tine, sa cum se satura si de alte bunuri. Oamenii nu sunt atrasi multa vreme de aceleasi lucruri; dar lucrurile de care se satura nu sunt, dupa marturisirea lor, mai rele. Fie ca asta sa te impiedice doar sa te bizui pe tine insuti; nu poti pastra nici o superioritate decat prin eforturile prin care o dobandesti.


Despre aprecierea gresita a lucrurilor

         Rareori dramuim lucrurile, iubite prieten, prin ceea ce sunt ele in ele insele; nu ne e rusine de viciu, ci de ocara. Cutaruia, care n-ar avea mustrari de cuget ca e viclean, ii e rusine sa fie considerat ca atare, chiar si pe nedrept. Ramaneti infierati si injositi in fata propriilor nostri ochi, atata vreme cat socotim ca suntem infierati si injositi in fata ochilor lumii; nu ne masuram greselile cu adevarul, ci cu parerile lumii. Sa presupunem ca un barbat seduce o femeie fara sa tina la ea, si o paraseste dupa ce a sedus-o - se va fali poate cu isprava lui; dar daca femeia aceasta il va insela chiar pe el, daca nu este iubit de ea, desi e indragostit, si crede totusi ca este iubit, daca el va descoperi adevarul si va afla ca femeia aceasta necredincioasa se daruia din placere altuia, cand ii platea lui pentru asprimile lui, infrangerea si rusina lui vor fi cu neputinta de redat in cuvinte, si il vom vedea palind la masa, fara un motiv vadit, de indata ce un cuvant aruncat la intamplare ii va aminti de lucrul acela.
        Altul roseste ca isi iubeste sclava, care este plina de merite, si in lume pretinde ca are o sotie care nu face doua parale, sotie pe care nici macar n-o are. Astfel, ne batem in piept falindu-ne cu niste vicii reale; iar daca anumite slabiciuni, scuzabile ni s-ar dea in vileag, ne-am socoti zdrobiti.
        Nu fac reflectiile acestea pentru a-i incuraja pe oamenii josnici, care si asa sunt destul de nerusinati. Vorbesc pentru acele suflete mandre si delicate care exagereaza propriile lor slabiciuni si nu pot suporta recunoasterea publica a greselilor lor.
        Alexandru nu vroia sa mai traiasca dupa ce il omorase pe Clitus; sufletul sau mare era incremenit de o manie ata de funesta. Il laud c-a ajuns, prin aceasta, mai stapan pe sine; dar daca si-ar fi pierdut curajul de a-si duce la bun sfarsit vastele lui planuri, si daca n-ar mai fi putut iesi din acea cumplita deznadejde in care se afundase la inceput, cainta pentru greseala lui l-ar fi dus prea departe.
       Prietene, sa nu uiti vreodata ca nimic nu ne poate asigura ca nu vom savarsi multe greseli. Afla ca acelasi har care zamisleste virtutea produce uneori mari vicii. Meritul si trufia, justitia si asprimea, intelepciunea si voluptatea s-au perindat ori s-au aliat. Extremitatile se intalnesc si se aduna in noi. Asadar sa nu ne dam batuti. Sa ne consolam cu defectele noastre, pentru ca ne lasa toate virtutiile pe care le avem; constiinta slabiciunilor noastre sa nu ne faca sa pierdem constiinta fortelor noastre: mintea omului este, prin esenta ei, supusa amagirii; inima isi are si ea greselile ei. Inainte de a rosi ca suntem slabi, am fi, prescumpul meu prieten, mai putin nesabuiti daca am rosi ca suntem oameni.







-->


Blaise Pascal - Cugetari (3)









Maretia omului





,,1. Pot concepe un om fara maini si fara picioare; l-as concepe chiar fara cap, daca experienta nu m-ar invata ca omul gandeste cu capul. Deci gandirea este aceea care defineste omul. Nimeni nu-l poate concepe fara ea.

2. Cine simte placere in noi? Mana? Bratul? Carnea? Sangele? Cercetati si veti vedea ca trebuie sa fie ceva imaterial.

3. Omul este asa de mare, incat maretia lui reiese si din aceea ca el se stie nenorocit.
Un copac nu se stie nenorocit. Este adevarat ca, sa te vezi neneorocit inseamna sa fii cu adevarat; dar inseamna si ca esti mare daca stii ca esti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc maretia sa. Sunt niste nenorociri de mare senior, nenorociri de rege deposedat.

4. Cine se crede nenorocit ca nu este in afara de un rege deposedat de rang? Gasea cineva pe Paulus Emilius nenorocit ca nu mai este consul? Dimpotriva, toata lumea il gasea fericit ca a fost odata; pentru ca el nu era facut sa fie totdeuna consul. Insa lumea il gasea foarte nenorocit pe Perseu ca nu mai este rege, fiindca el era facut sa fie totdeauna rege, asa ca parea un lucru bizar ca mai putea suporta viata. Cine se crede nenorocit ca nu are decat o gura? Si cine nu este nenorocit ca nu are decat un ochi? Nimeni nu s-a gandit vreodata sa se intristeze ca nu are trei ochi; dar oricine ar fi nemangaiat daca n-ar avea decat unul singur, sau daca n-ar avea nici unul.

5. Avem o asa de frumoasa idee despre sufletul omului ca nu putem suferi sa fim dispretuiti de el si sa nu ne bucuram de stima unui suflet; si toata fericirea oamenilor consta in aceasta stima.
Daca falsa glorie pe care o cauta oamenii este pe de o parte un semn al ticalosiei si al josniciei, ea este pe de alta parte un semn al excelentei lor. Oricate averi ar avea omul pe pamant, de orice sanatate si comoditate s-ar bucura, el nu este satisfacut daca nu este stimat de semenii sai.

6. Omul nu este decat o trestie, cea mai slaba din natura; dar este o trestie cugetatoare. Nu trebuie ca intregul Univers sa se inarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picatura de apa e destul ca sa-l ucida. Insa in cazul in care Universul l-ar strivi, omul ar fi inca mai nobil decat ceea ce-l ucide; pentru ca el stie ca moare; iar avantajul pe care Universul il are asupra lui, acest Univers nu-l cunoaste.
Astfel, toata maretia noastra sta in cugetare. De aici trebuie sa purcedem, nu de la spatiu si de la durata. Sa ne silim a cugeta frumos. Iata ideea morala.

7. Este periculos sa insisti asupra egalitatii omului cu vitele fara a-i arata si maretia, dupa cum este periculos sa-i arati cu prea mare insistenta maretia pe care o are, fara a-l face sa-si vada josnicia. Este insa si mai periculos sa-l lasi nestiutor si de una si de alta.

8. Este bine ca omul sa-si aprecieze valoarea. Sa se iubeasca pe sine intrucat are o fire capabila de bine. Dar sa nu iubeasca ceea ce-i josnic in el. Pentru aceasta sa se dispretuiasca, fiindca altfel toata puterea lui este fara folos. Insa, bineineteles, nu trebuie sa dispretuiasca ceea ce constituie capacitatea naturala a sa. Sa se urasca pe sine intr-un fel, sa se iubeasca in altul. El are in el capacitatea de a cunoaste adevarul si de a fi fericit; dar nu poseda adevarul in mod statornic, nici in mod satisfacator....Stiind cat de mult patimile ii intuneca constiinta, as vrea ca el sa urasca in sine placerea trupeasca, care-l influenteaza, pentru ca sa nu-l orbeasca in alegerea ce face si sa nu-l tina in loc, dupa ce va fi ales.''





-->



Lt. Colonel Mircea Marcoiu - Poezii









,,Domnul Lt. Colonel Mircea Marcoiu s-a nascut in 1897, in satul Dorobantu din judetul Constanta. Fost ofiter de infanterie in 1917, a luptat la Marasesti cu regimentul 40 Calugareni; iar in 1919, a trecut in arma Geniului, in care se afla si acum, facand razboiul actual, cu Corpul de Munte, ca comandant de Geniu.
Cele cateva regimente prin care a trecut Domnul  Lt. Colonel Mircea Marcoiu (Regimentul Pontonieri, 6 Pionieri si 3 Pionieri), i-au putut vedea reprezentate cateva piese ostasesti, dintre care pe una - Craciunul unei caprarii - autorul si-a tiparit-o pe propria-i cheltuiala. Dar in 1931 sau 32, a mai publicat - pe cheltuiala unor camarazi entuziasti si intr-o tiparnita saracacioasa din Rascani-Balti - un volumas de versuri, sub titlul pretios Pamant si Cer; volumasul a avut succes ...de librarie in adevar unic, fiindca pe de o parte autorul a vandut un singur exemplar unui camarad, iar pe de alta a ramas fara nici un volum, restul fiind ,,epuizate'' de prieteni, carora le-au fost impartite (pe date, sau pe luate). Cu alte cuvinte, comanditarii au consumat singuri productia...
Scrie din copilarie, dar a publicat foarte putin, incepand cu Universul Literar unde, prin 1920 sau 21, a semnat cateva versuri originale si traduceri, sub pseudonimul ,,M. G. Mircea''. Apoi a mai publicat in unele reviste de provincie, cat mai ales in Adevarul Literar, in care, pe langa versuri, a aparut in 1937 si cu cateva schite usoare, mai toate inspirate din viata militara.
Si a mai scris multe versuri pe care le-a ,,publicat'' numai la mese, ,,la un pahar de vorba'', si apoi s-au ratacit prin buzunarele prietenilor...''(Prezentare - Mircea Stefanescu)



Din volumul de versuri ,,Cu Ion, Vanatorul de Munte...'' (publicat in 1942):




Scrisoarea Vanatorilor de Munte
catre
Majestatea Sa Regele Mihai I

MARIA TA, iti scriem dela Cram,
Unde-au ajuns cu bine Vanatorii,
Plecati furtuni din crestete de munti
Cand Hronicul cel nou crapase zorii.

In marsul nostru catre viitor,
Pe cai unde-a pascut cumplit sinistrul,
Am semant din plin suflet roman
Si pan' la Prut si dincoace de Nistru.

Pe unde-am pus piciorul, ne-am infipt
De n'a putut otelul sa ne scoata
Si sleahul rascolit de ploi si foc
Noi l-am trecut facand din umar roata.

Suntem truditi de-atat amar de drum
Si caii poticnesc sub greutate;
Dar nu ne dam odihnei pana cand
N'om pune-aici un rost mai bun in toate.

Ne-apuca insa seara cate-un dor
Ce sparge cap de lacrimi intre gene:
Un dor de satul mandru dela noi,
Ce rade sarbatoarea 'ntre poene.

Si dorul nostru-alearga prin pustiu,
Alaturea de-al vanturilor suer,
Strabate greu, tinut dupa tinut
Si-apoi, tarziu, ni se topeste'n fluer.

MARIA TA, ne iarta ca'ndraznim
Sa plangem cateodata dupa tara,
Dar noptile's departe de dusman
Si nu ne vede nimenea de-afara.

Din fluerul pornit duios la deal,
Curg picuri lungi de ganduri ce se sfarma
Si pana'n zori, tot dorul saturat
Se culca linistit pe pat de arma;

Dar cand da ziua buzna peste noi,
Ne vine-asa sa-TI facem o rugare:
Intoarce-ne din stepa tot in Munti
Si fa-ne iarasi ctitori de hotare!


Vant de Dobrogea

Rasbunator, un vant a prins sa calce
Pe spicele de orz ce fac matanii
Involburand in darele de soare
Ciorchini de grauri, stoluri de ganganii.

Pandit de-un povarnis crapat in doua,
Cu dracila si soc spurcat de roade,
Se lupta un drumeag brazdat de telini
Fagasul de-alta data sa-l inoade

Si'n palma de lucerna dintre oarze
Ce-si pierde'ncet, in umbra, intelesul,
Un smoc de maci, ramasi fara petale,
Par Turci ce se apleaca sa-si ia fesul.


Satul meu

Departe, peste marea care'nneaca
Fagasul zarii'n dungile de val,
Acolo-i tara mea si'n ea mi-i satul:
Un cuib ascuns sub poalele de deal.

Un sleah intins alearga pana'n vatra
Sa taie'n doua drumul pietruit
Si casele incinse'n brau albastru
Se cauta prin gardul inverzit.

Acolo, cand s'abate toiul muncii,
Amiezile de foc se sting pe frunti
Si palmele batute'n cozi de coase,
Din suflet in pamant dureaza punti.

Acolo, nor de ochi pateaza cerul
Cand seceta coboara'n spic la fund
Si ies afara sfintii din biserici
Cand vacile mugesc a foame'n prund.

Dar belsugul curge peste vale,
Tasnesc nadejdi din fie ce bordei
Si vinul bun s'aseaza'n capul mesei
S'arunce'n tarcul genelor scantei.

Roiesc atunci pe prispa si'n pridvoare
Atatea doruri stranse la un loc,
Ca nici nu'ncap in noaptea retezata
De zorii cruzi ce dau la dealuri foc.

Departe, peste  anul de victorii
Si lunile de morti plecati pe rand,
Acolo-i satul meu si'n el e tata,
Mosneag uitat in apele de gand.

Salcami micuti pornesc din pragul casei
Sa urce hopul lung spre cimitir,
Dar cad in branci si ei, ca si mosneagul,
In fata portii reci, crescuta'n stir.

Sub crucea ostenita ce s'apleaca
Pe-un umar de cires incremenit,
De sapte ani in sir asteapta mama
S'alinte iar obrazul lui trudit.

Departe-mult, departe peste marea
Ce-si coase seara tramba cu arnici,
Acolo-i satul, tatal meu si mama...
Si-acolo-i fi si eu, de mor pe-aici.


S-a stins un Vanator

                                                          Domnului General Vasiliu-Rascanu

In ziua de 10 Mai, desi zi
 calma, a murit pe frontul Sevastopolului
soldatul Dumitru Dumitru,
dintr-o unitate de Vanatori de Munte.


S'a stins un Vanator la 10 Mai,
Atuncea cand la Bucuresti trecea parada ;
S'a stins un Vanator, un mic prisos
Sortit sa rotunjeasca cu un pic gramada.

Deasupra lui doar hohot de prigori
Si rasletiri de vreme rea, jilava ;
Sageata unei cete de lastuni
Se-ncrucisa cu sufletu-i pornit spre slava.

S'a stins un Vanator pe culme, sus,
Ca un stejar trasnit in limba zarii,
S'a rupt un ram din crangul de voinici,
S'a irosit un pas vioi din pasii tarii.

Cetatea blestemata l-a vazut
Si i-a'nteles adanc strafulgerul privirii,
A inteles ca ceasul crunt si greu
Va bate in curand la poarta prabusirii.

S'a stins un Vanator la 10 Mai,
Atuncea cand curgea pe strada defilarea ;
S'a stins un Vanator, o slova'n plus
Trimisa'n cronici sa mareasca sarbatoarea.


SCRISORI DIN CRIMEIA

Au inflorit salcamii si pe-aici...


Au inflorit salcamii si pe-aici,
Dar nu's asa frumosi ca'n curtea noastra
Ai nostri's mult mai mici si mai sfiosi
Si nu dau buzna-asa pana'n fereastra.

Nimic nu e pe-aici cum e la noi!
Cu toate ca-i verdeata mult mai verde
Si campu'ntins ar da la pluguri spor,
Tot vazul meu spre tara mi se pierde.

Nu c'asi voi acolo sa ma'ntorc
Acum, cand mai avem pe-aici de furca,
Ci doar asa ca...gandul mi s'a prins
ntr'un hatis de lacrami ce-l incurca.

Si-apoi, oricate daruri ar varsa
Pamantul asta ce-l luam cu pieptul,
Nu-l dau pe trei prajini de pe podei,
Acolo unde stiu ca-mi este dreptul.

Aud si-aici adesea ciocarlii,
Dar vocea lor e moale si gangava ;
Nu-ti iau ca ale noastre'n ciocul lor
Din buze fluerat sa-l duca'n slava.

Nici vitele n'au ochii buni pe-aici...
Si caii's prea falosi cand se aduna ;
Din ce mananca-o vaca intr'o zi,
Dumana mea ar paste-o'ntreaga luna.

Oricat asi vrea sa leg macar un gand
De zarea asta care-i tot albastra,
Ma'nchid in mintea-mi aspra cu zavor
Si'n suflet mangai tainic tara noastra.



-->