Blaise Pascal - Cugetari (3)

Maretia omului

,,1. Pot concepe un om fara maini si fara picioare; l-as concepe chiar fara cap, daca experienta nu m-ar invata ca omul gandeste cu capul. Deci gandirea este aceea care defineste omul. Nimeni nu-l poate concepe fara ea.

2. Cine simte placere in noi? Mana? Bratul? Carnea? Sangele? Cercetati si veti vedea ca trebuie sa fie ceva imaterial.

3. Omul este asa de mare, incat maretia lui reiese si din aceea ca el se stie nenorocit.

Un copac nu se stie nenorocit. Este adevarat ca, sa te vezi neneorocit inseamna sa fii cu adevarat; dar inseamna si ca esti mare daca stii ca esti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc maretia sa. Sunt niste nenorociri de mare senior, nenorociri de rege deposedat.

4. Cine se crede nenorocit ca nu este in afara de un rege deposedat de rang? Gasea cineva pe Paulus Emilius nenorocit ca nu mai este consul? Dimpotriva, toata lumea il gasea fericit ca a fost odata; pentru ca el nu era facut sa fie totdeuna consul. Insa lumea il gasea foarte nenorocit pe Perseu ca nu mai este rege, fiindca el era facut sa fie totdeauna rege, asa ca parea un lucru bizar ca mai putea suporta viata. Cine se crede nenorocit ca nu are decat o gura? Si cine nu este nenorocit ca nu are decat un ochi? Nimeni nu s-a gandit vreodata sa se intristeze ca nu are trei ochi; dar oricine ar fi nemangaiat daca n-ar avea decat unul singur, sau daca n-ar avea nici unul.

5. Avem o asa de frumoasa idee despre sufletul omului ca nu putem suferi sa fim dispretuiti de el si sa nu ne bucuram de stima unui suflet; si toata fericirea oamenilor consta in aceasta stima.

Daca falsa glorie pe care o cauta oamenii este pe de o parte un semn al ticalosiei si al josniciei, ea este pe de alta parte un semn al excelentei lor. Oricate averi ar avea omul pe pamant, de orice sanatate si comoditate s-ar bucura, el nu este satisfacut daca nu este stimat de semenii sai.

6. Omul nu este decat o trestie, cea mai slaba din natura; dar este o trestie cugetatoare. Nu trebuie ca intregul Univers sa se inarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picatura de apa e destul ca sa-l ucida. Insa in cazul in care Universul l-ar strivi, omul ar fi inca mai nobil decat ceea ce-l ucide; pentru ca el stie ca moare; iar avantajul pe care Universul il are asupra lui, acest Univers nu-l cunoaste.

Astfel, toata maretia noastra sta in cugetare. De aici trebuie sa purcedem, nu de la spatiu si de la durata. Sa ne silim a cugeta frumos. Iata ideea morala.

7. Este periculos sa insisti asupra egalitatii omului cu vitele fara a-i arata si maretia, dupa cum este periculos sa-i arati cu prea mare insistenta maretia pe care o are, fara a-l face sa-si vada josnicia. Este insa si mai periculos sa-l lasi nestiutor si de una si de alta.

8. Este bine ca omul sa-si aprecieze valoarea. Sa se iubeasca pe sine intrucat are o fire capabila de bine. Dar sa nu iubeasca ceea ce-i josnic in el. Pentru aceasta sa se dispretuiasca, fiindca altfel toata puterea lui este fara folos. Insa, bineineteles, nu trebuie sa dispretuiasca ceea ce constituie capacitatea naturala a sa. Sa se urasca pe sine intr-un fel, sa se iubeasca in altul. El are in el capacitatea de a cunoaste adevarul si de a fi fericit; dar nu poseda adevarul in mod statornic, nici in mod satisfacator....Stiind cat de mult patimile ii intuneca constiinta, as vrea ca el sa urasca in sine placerea trupeasca, care-l influenteaza, pentru ca sa nu-l orbeasca in alegerea ce face si sa nu-l tina in loc, dupa ce va fi ales.''

-->

Blaise Pascal - Cugetari (2)

Contradictii uimitoare ce se gasesc
 in natura umana cu privire la
adevar, la fericire si la mai
multe alte lucruri
(fragmente)

,,Nimic nu este mai straniu in firea umana decat contradictiile pe care le descoperim in ea cu privire la mai toate lucrurile. Omul este facut ca sa cunoasca adevarul. El il doreste cu inflacarare, il cauta; si totusi, cand, dupa multa truda, l-a gasit, orbeste si se incurca in asa fel incat te face sa te indoiesti ca-l poseda cu adevarat.

Aceasta a dat nastere la doua secte, a pironienilor si a dogmaticilor, dintre care primii voiesc sa rapeasca omului orice cunoastere a adevarului, ceilalti se silesc sa i-o faca cat mai sigura, insa fiecare cu argumente atat de putin verosimile, incat ele maresc confuzia si incurcatura omului, cand el nu are alta putere decat cea pe care o gaseste in firea sa.

Principalele argumente ale pironienilor sunt ca, in afara de credinta si de revelatie, noi nu avem alta certitudine cu privire la adevarul principiilor, decat ca le simtim in mod firesc in noi. Ori, spun ei, acest simtamant natural nu este o dovada convingatoare despre adevarul lor, deoarece, neexistand certitudine in afara de credinta, daca omul este creat de un Dumnezeu bun sau de un demon rau, daca a existat de cand este lumea ori s-a facut la intamplare, nimeni nu stie cum ne sunt date aceste principii: daca, adica, sunt adevarate, false, sau nesigure prin raport cu originea noastra.

Mai mult, zic ei, nimeni, pe alta cale decat pe cea a credintei, nu poate sti sigur daca este in stare de veghe sau daca doarme, stiut fiind ca in timpul somnului omul nu crede cu mai putina hotarare ca vegheaza ca atunci cand este efectiv in stare de veghe. Cand dormim credem ca vedem spatiile, figurile, miscarile; simtim tot timpul scurgandu-se si-l masuram: pe scurt, ne comportam ca si cand am fi treji. Dupa cum singuri o spunem,  jumatate din viata ne-o petrecem in somn, in care, orice s-ar parea, nu avem nici o idee despre adevar, fiindca tot ce simtim atunci nu este decat iluzie. Dar cine stie daca si cealalta jumatate a vietii noastre, in care noi credem ca suntem treji, nu este tot un somn, foarte putin deosebit de cel dintai, din care ne trezim cand credem ca dormim, dupa cum visam adesea ca visam, ingramadind vise peste vise?''

,,Imi dau seama ca exista trei dimensiuni in spatiu si ca numerele sunt infinite; ratiunea demonstreaza insa ca nu exista doua numere la patrat, din care unul ar fi dublul celuilalt.''

,,Adevarurile se inteleg; enuntarile se extrag; totul cu certitudine, desi pe cai diferite.''

,,Spune-va omul ca poseda cu certitudine adevarul, cand el nu poate, oricat l-ai indemna, sa prezinte nici o dovada despre acest adevar si este nevoit sa dea indarat?

Cine va descurca aceasta confuzie? Natura pune in incurcatura pe sceptici; ratiunea pune in incurcatura pe dogmatici. Ce vei deveni tu, omule, care cauti adevarata-ti conditie prin propria-ti ratiune? Nu vei putea scapa de una din sectele de mai sus, dupa cum nici nu vei putea trai in vreuna din ele!''

,,Caci toti oamenii doresc sa fie fericiti; toti, fara exceptie. Oricat de diferite ar fi mijloacele pe care le intrebuinteaza, ei nazuiesc toti catre aceasta tinta. Ceea ce-l face pe unul sa mearga la razboi, iar pe altul sa nu mearga, este aceeasi dorinta in care se afla amandoi, insotita de vederi diferite. Vointa nu face niciodata nici cel mai mic gest decat cu acest scop (al fericirii). Acesta-i de cand lumea motivul tuturor actiunilor omenesti, chiar al celor ce se spanzura. Si cu toate acestea, de un mare numar de ani, nicicand fara credinta nimeni nu a ajuns la acest punct la care toti tind incontinuu. O incercare asa de lunga, atat de continua si de uniforma, ar trebui sa ne convinga cu adevarat despre neputinta in care suntem de-a ajunge la fericire prin sfortarile noastre proprii. Exemplele insa nu ne invata nimic. Deosebirea pe care o constatam este singura care ne face sa avem speranta ca nu vom fi dezamagiti in cutare imprejurare.

Astfel, prezentul, nesatisfacandu-ne niciodata, traim cu speranta inselatoare, care, din nenorocire in nenorocire, ne duce pana la moarte, capat si culme de unde nu te mai intorci.''

,,Instinctul ne spune ca trebuie sa cautam fericirea noastra in noi. Pasiunile ne imping inspre afara, chiar cand lucrurile exterioare prin ele insele nu le starnesc. Asa ca filozofii zadarnic vor spune: ,,Reintrati in voi insiva; acolo veti gasi bogatia''. Nimeni nu-i va crede. Cei care-i cred sunt cei mai goi si mai natarai. Caci ce este mai ridicol si mai van decat ceea ce spun stoicii?''

,,Omul nu stie pe ce treapta sa se aseze. El traieste in ratacire. Simte in el urme ale unei stari fericite din care a cazut si pe care nu o poate redobandi; o cauta cu neliniste si fara succes, peste tot, in intunecimi de nepatruns.

Aici sta inceputul luptelor dintre filozofi. Unii dintre ei isi dau osteneala de a-l ridica pe om, descoperindu-i maretia, iar altii de a-l cobora, facandu-l sa-si vada decaderea. Ceea ce-i mai curios este faptul ca fiecare tabara se serveste de argumentele celeilalte pentru a-si forma o idee. Caci mizeria omului se dovedeste prin maretia lui, iar maretia se explica prin mizeria sa.''

,,Ce himera mai este si acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce ingramadire de contradictii?! Judecator al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pamant; depozitar al adevarului; ingramadire de incertitudine si de eroare; marire si lepadatura a Universului. Daca se lauda, eu il cobor; de se coboara, il laud si-l contrazic mereu pana ce reuseste sa inteleaga ca este un monstru de neinteles.''

-->

Blaise Pascal - Cugetari (1)

Cunoasterea generala a omului:

Locul omului in natura.Cele doua infinituri

(fragmente)

,,Primul lucru care i se ofera omului, cand se priveste, este corpul sau, adica o particica de materie care-i apartine. Insa pentru a intelege ce este aceasta materie, trebuie ca el sa o compare cu tot ceea ce se afla deasupra lui si cu tot ce exista sub el, pentru ca, in felul acesta, sa-si gaseasca limitele adevarate.''

,,Ce inseamna un om in infinit? Cine-l poate intelege? Pentru a-si putea da seama de tot ce exista in Univers, e bine ca el sa caute in lucrurile cunoscute elementele cele mai simple. Va vedea ca o musita, bunaoara, ii ofera, in micimea corpului ei, parti incomparabil mai mici: gambe cu incheieturi, vine in aceste gambe, sange in aceste vine, umori in acest sange, picaturi in aceste umori, vapori in aceste picaturi. Si asa va merge, tot impartind mereu, pana se va simti epuizat, si in puteri si in ganduri.

Caci daca va crede ca a gasit, la capatul eforturilor sale, extrema micime a naturii, il voi face sa vada in ea o noua prapastie. Vreau sa-i zugravesc nu numai universul vizibil, ci si tot ce este in stare sa inteleaga din imensitatea naturii inlauntrul acestui atom imperceptibil. Sa vada aici, in aceeasi proportie cu lumea vazuta, o infinitate de lumi, care fiecare isi are firmamentul ei, planetele sale, pamantul sau; pe acest pamant, fiinte vii si chiar musite la care se vor gasi aceleasi lucruri de care am vorbit; si, gasind la infinit si neobosit, aceleasi lucruri, sa se piarda in aceste minunatii tot atat de uimitoare prin micimea lor, cum sunt celelalte prin proportiile lor. Caci cine nu va cadea in admiratie la faptul ca corpul nostru, care adineauri nu era perceptibil in Univers, imperceptibil el insusi in sanul totului, este un colos, o lume sau mai degraba un tot prin comparatie cu neantul la care nimeni nu poate ajunge?''

,,Caci, la urma urmei, ce este omul in natura? Nimic in raport cu infinitul, tot prin comparatie cu neantul, un lucru de mijloc intre nimic si tot. El este infinit de indepartat de ambele extreme; iar fiinta lui nu sta mai aproape de nimicnicia din care este scoasa decat de infinitul in care-i inghitita.''

,,Toate lucrurile au iesit din neant si au fost duse pana la infinit. Cine poate urmari aceste uimitoare calatorii? Numai autorul acestor minuni le intelege si nimeni altul.''

,,Simturile noastre nu vad nimic din ce apartine extremelor. Prea mult zgomot ne asurzeste; prea multa lumina ne orbeste; prea mare distanta (departare) ca si prea marea apropiere impiedica vederea; ce-i prea lung si ce-i prea scurt dauneaza intr-o vorbire; prea mare placere incomodeaza; prea multe cunostinte displac. Noi nu simtim nici caldul extrem, nici frigul extrem. Calitatile excesive ne sunt dusmane. Nu le mai simtim, le suportam. Prea multa tinerete si prea multa batranete aduc prejudicii spiritului; prea multa si prea putina hrana ne tulbura actiunile; prea multa si prea putina invatatura indobitocesc. Extremele sunt pentru noi ca si cum n-ar fi si noi nu suntem nimic fata de ele. Ele ne scapa sau noi lor.''

,,Reculegandu-se, omul sa vada ce este el prin comparatie cu intreaga existenta. Sa se considere ca ratacit in acest canton indepartat al naturii. Si din felul cum i se va parea aceasta inchisoare, in care este tinut, si care-i lumea vazuta, sa invete a judeca Pamantul, imparatiile, orasele si pe sine, la justa valoare.''

-->